Ziua Protecţiei Civile


28 februarie - Ziua Protecţiei Civile



În România, protecţia civilă a luat fiinţă prin Decretul regal din 28 februarie 1933 sub denumirea de "apărare pasivă" având ca scop "limitarea efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei sau resurselor teritoriului, prin protecţie directă sau micşorând eficacitatea atacurilor aeriene".




Conceptul de protecţie civilă a evoluat de la"apărare pasivă" la "apărare localăantiaeriană" în 1952, apoi "apărare civilă" în1978 şi "protecţie civilă" în 1996. Schimbărileproduse în societatea românească în perioada 1996-2004 au dus şi laschimbări în domeniul protecţiei civile prin elaborarea Legiinr. 481/2004 care este în concordanţă cu principiile, scopurileşi obiectivele prevăzute în Strategia Internaţională pentruPrevenirea Catastrofelor, adoptată de Adunarea Generală ONU precumşi cele stabilite de mecanismele Uniunii Europene îndomeniu.

Protecţia civilă este o componentă asistemului securităţii naţionale şi reprezintă unansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şisarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şiinformare publică, planificare, organizate şi realizate potrivitlegii, în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere adezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediuluiîmpotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă,conflicte armate şi înlăturarea operativă a urmăriloracestora şi asigurarea condiţiilor necesare supravieţuiriipersoanelor afectate.

Dintre atribuţiile protecţiei civile sepot enumera : identificarea riscurilor existente în diferite zone; informareaşi pregătirea preventivă a populaţiei cu privire lapericolele la care este expusă şi regulile de comportare; organizareaintervenţiei în situaţii de urgenţă; alarmareapopulaţiei despre iminenţa pericolului; înlăturarea efectelornegative ale dezastrelor şi asanarea teritoriului de muniţieirămasă neexplodată din timpul conflictelor armate.

Măsurile de protecţie civilă serealizează din timp la diferite niveluri organizatorice, zone, localităţide către toate organismele cu responsabilităţi stabilite delege. Coordonarea realizării acestor măsuri se realizează decătre Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă prinServiciul de ProtecţieCivilă.

În condiţiile existenţei riscului producerii unordezastre, cutremure, inundaţii, alunecări de teren, accidentediverse, epidemii, etc, cetăţeanul are dreptul laprotecţie care trebuie să-i fie asigurată de oamenicompetenţi.


Exercitiu aparare pasiva

În afara învăţămintelor în plan militar, primul război mondial a generat serioase motive de reflecţie şi în planul protecţiei populaţiei civile în faţa ororilor care l-au însoţit. Şi în România, ca de altfel în întreaga Europă, lipsa unei pregătiri anterioare şi a unor măsuri minime de protetie, au generat sute de mii de victime civile nevinovate care s-au adaugat celor de pe fronturile de lupta. Supusa la primele atacuri din aer, la bombardamentele artileriei, dar si la atacuri diversioniste cu agenti micorbieni care au dus la provocarea unor epidemii în masa asa cum a fost tifosul exantematic, holera, febra tifoida, populatia de la orase si din mediul rural a avut de suferit din greu.


Pe timpul primei conflagraţii mondiale s-a remarcat şi prima acţiune de anvergură de evacuare, din faţa duşmanului, a valorilor şi bunurilor industriale importante, a organelor puterii şi administraţiei, precum şi a unei părţi din populaţie. Toate acest învăţăminte au fost sintetizate după război în lucrări teoretice de pregătire a militarilor şi autorităţilor, dar şi în apariţia primelor reglmentări pe linia apărării civile. Ca un prim pas în institutionalizarea sistemului de protecţie a populaţiei în caz de conflict armat, la 20 noiembrie 1924 se înfiintează „Şcoala Apărării Contra Gazelor” menită să pregatească în domeniu cadrele militare de la toate categoriile de arme.


Pe data de 1 ianuarie 1925 ia fiinţă în mod oficial Serviciul Apărării Contra Gazelor din armata româna care în afara de amintita şcoala mai cuprindea un laborator de cercetări şi un atelier de reparaţii. Preocupările în domeniu impun apariţia, în anul 1926, a primului act normativ denumit „Instrucţiuni provizorii asupra protecţiei contra gazelor de luptă”. Tot în acelaşi an va apare şi revista „Antigaz” care va îndeplini un rol important în pregătirea cadrelor militare şi educarea populaţiei. Anul următor în revista „Antigaz” apare, sub semnătura col. Popescu E. George şeful serviciului apărării contra gazelor articolul „Protecţia populaţiei civile contra gazelor de luptă”, care va prefigura cadrul organizatoric şi misiunile viitoarei apărări pasive.


Insigna apare pasiva

Lucrările Comitetului Internaţional al Crucii Roşii din anul 1928 pun pentru prima oară problema înfiinţării unor structuri de protecţie a populaţiei împotriva atacurilor aerochimice, precum şi pentru elaborarea unui act normativ în acest sens. Aşa apare Decizia Ministerului de Război nr. 513 din 21 iunie 1928 de instituire a unei comisii mixte destinată „A studia şi propune măsuri pentru soluţionarea problemei protecţiei populaţiei civile”. Din comisie, pe lângă reprezentanţi civili ai unor ministere, făceau parte delegaţi ai armatei, jandarmeriei, şeful serviciului apărării contra gazelor, col. Popescu E. George, precum şi şeful pompierilor militari, col. Gheorghe Pohrib. După un an de studii, comisia va prezenta guvernului „Instrucţiunile provizorii pentru organizarea protecţiei civile contra gazelor de luptă” care vor fi aprobate de către Consiliul de Miniştri pe data de 25 octombrie 1929. Acest act juridic este primul de acest fel care reglementează înfiinţarea unei organizaţii pentru protecţia populaţiei civile în caz de război.


Înfiintarea, prin Legea 1911 din 31 martie 1932, a Inspectoratului General al Comandamentelor Teritoriale stabileşte în sarcina acestui organism coordonarea lucrărilor şi măsurilor pentru apărarea antiaeriană a teritoriului şi populaţiei împotriva gazelor de luptă. Cu un an înainte, datorită unor eforturi importante apăruse masca contra gazelor, model românesc, apreciată ca fiind una dintre cele mai perfomante din acea vreme.

Începutul reglementărilor de rang superior privind protecţia populaţiei şi a bunurilor în caz de conflict armat este dat de Legea asupra organizării naţiunii şi teritoriului pentru timp de război” nr. 1245/24.04.1933 prin care se stipula încadrarea cetăţenilor tării în diferite organizaţii paramilitare, inclusiv în cele de apărare pasivă pentru protecţia populaţiei şi intervenţie în vederea înlăturării efectelor atacurilor din aer. Strâns legat de această lege şi anterior apariţiei ei, va intra în vigoare Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene la 23 martie 1933, regulament aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie acelaşi an. Prin acesta se stabilea că „Apărarea Pasivă este pregatită şi pusă în aplicare pe întregul teritoriu de Ministerul de Interne prin Comisia Superioară de Apărare Pasivă”, întreaga problematică trecând de la Ministerul Apărării Naţionale. Respectivul regulament stabilea atribuţii ministerelor, localităţilor urbane şi rurale, întreprinderilor şi instituţiilor de tot felul. Se înfiinţau comisii de apărare pasivă la nivelul judeţelor, preturilor, municipiilor, oraşelor şi comunelor rurale, precum şi la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor. Totodată erau instituite măsuri prevenitve, măsuri de salvare şi era stabilit un document unic de înfiinţare a formaţiunilor de intervenţie de la nivelul localităţilor, instituţiilor şi întreprinderilor, denumit Planul Apărării Pasive.


Înaltul Decret Regal nr. 468 este considerat actul de naştere al Protecţiei Civile din România, în fiecare an la 28 februarie sărbătorindu-se ZIUA PROTECŢIEI CIVILE.

Prin acelaşi regulament erau stabilite şi măsuri de competenţa pompierilor militari, inclusiv de organizare şi participare la exerciţiile publice de alarmare şi de pregătire a populaţiei civlile din localităţile unde existau subunităţi ale acestora. Legea 815 din 3 aprilie 1936 privind organizarea Corpului Pompierilor Militari stabilea că „Prevenirea şi combaterea sinistrelor, precum şi executarea măsurilor impuse pompierilor prin Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene sunt încredinţate pe tot cuprinsul ţării Corpului Pompierilor Militari”. Organizarea şi subordonarea dublă (Ministerului de Interne - administrativ; Ministerului Apărării Naţionale - din punct de vedere al recrutării, disciplinei şi poziţiei militarilor), a Corpului Pompierilor Militari, a permis acestuia să organizeze încă din timp de pace şi subunităţi de apărare pasivă pentru: observare şi semnalizare; determinarea şi identificarea gazelor de luptă; dezinfectare; salvare a răniţilor şi gazaţilor; îndepărtare a dărâmăturilor; ridicare a bombelor neexplodate etc. Toate aceste formaţiuni vor fi echipate şi înzestrate cu echipament şi aparatură specifică, inclusiv cu autospeciale şi utilaje (cele din Bucureşti şi din Ploieşti). De menţionat că în toată perioada interbelică şi pe timpul celui de-al doilea război pompierii militari au păstrat în compunerea lor unităţi şi subunităţi de apărare pasivă, la nivelul Capitalei fiind organizat, în 1940, un Batalion de Pompieri de Apărare Pasivă cu patru companii (în afara celor şase, numai de pompieri, existente dinainte). O puternică organizare de pompieri şi apărare pasivă a existat pe Valea Prahovei (un batalion care se va transforma în regiment dupa 3 august 1943).


Exerciţiu pericol chimic

În planul coordonării apărării pasive a teritoriului controversa iscată, pe fondul unor orgolii personale, de trecerea acesteia la Ministerul de Interne va fi rezolvată prin preluarea coordonării de către nou înfiinţatul Minister al Aerului şi Marinei, în anul 1936. În realitate era vorba doar de Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive alcătuit din reprezentanţi ai ministerelor, precum şi de un birou al apărării pasive, care vor funcţiona în cadrul acestui minister, partea operativă, de intervenţie şi pregătirea populaţiei rămânând în sarcina pompierilor militari, a organelor administraţiei publice locale, precum şi în aceea a conducerii întreprinderilor şi instituţiilor.


Cu organizarea menţionată, formaţiunile de apărare pasivă ale localităţilor şi stabilimentelor economice, ale Crucii Roşii şi subunităţile de pompieri - apărare pasivă, îşi vor face debutul la primele atacuri din aer de la Iaşi din 23 iunie 1941. Faptul că s-a tergiversat constituirea, încă din timp de pace, a unor formaţiuni puternice de intervenţie specializată, pe zone ţi regiuni cu mare concentrare economică, a avut consecinţe grave, mai ales pe timpul devastatoarelor atacuri din aer din anii 1943 - 1944, începând cu atacul de la Ploieşti de la 1 august 1943. De altfel, chiar comandantul Comandamentului Apărării Pasive, generalul Gh. Marinescu, arăta cu puţin timp înaintea atacului menţionat că în afara pompierilor militari şi, în mică măsură, a trupelor chimice, nu mai există arme care să furnizeze efective nou înfiinţatului comandament. Acest tablou sumbru era „consecinţa lipsei de înţelegere, marginalizării acesteia (apărării pasive n.n.) de către autorităţile de stat civile şi militare...”. Ca un rezultat al modului în care s-a acţionat pe timpul masivelor atacuri din august 1943, cînd rafinăriile din Ploieşti şi Câmpina au fost atacate de 1760 de avioane anglo – americane, în Valea Prahovei se va înfiinţa un regiment de pompieri - apărare pasivă, care va fi desfiinţat în anul 1945, an în care se desfiinţa şi Comandamentul Apărării Pasive din cadrul Subsecretariatului de Stat al Aerului, înfiintându-se Direcţia Apărării Pasive cu 11 ofiţeri, 3 subofiţeri şi 10 civili. Ulterior, ca urmare a ordinelor Comisiei Aliate de Control, directia va deveni serviciu cu 4 ofiţeri, 3 subofiţeri şi 6 civili.


Exercitiu radiologic

În anii următori, se fac eforturi de organizare şi reconstituire a structurilor de apărare pasivă, iar la 15 septembrie 1948 prin ordinul 45.082 al Marelui Stat Major se reînfiinţează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Perioada de incertitudine şi căutări a luat sfârşit prin Decretul 222 din 9 septembrie 1950 care prevedea măsurile de organizare şi funcţionare, pregătire şi control privind apărarea pasivă a teritoriului ţării. Noile reglementări juridice, de inspiraţie sovietică, dau apărării locale antiaeriene un cadru organizatoric aparent perfecţionat, care în anii ce vor urma va fi modificat, până la dispariţia respectivelor inadvertenţe, în raport de realităţile româneşti. Concomitent vor fi înfiinţate unităţi operative cu profil antichimic şi pirotehnic la Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Ploieşti. Începând cu data de 15 ianuarie 1951 se înfiinţează Centrul de Instrucţie al Apărării Pasive a Teritoriului, prin Decizia ministrului afacerilor interne nr. 133 din 8 ianuarie 1951.


În anul 1952 au fost organizate, pe noua structură administrativ teritorială, state majore regionale ale apărării antiaeriene, cu servicii specializate la nivelul localităţilor şi unităţilor economice. În anii următori, de la bugetul centralizat al statului, se vor aloca importante sume pentru înfiinţarea infrastructurii protecţiei şi apărării populaţiei, mai ales pentru un eventual conflict armat. Spre exemplu în anul 1958 existau 2921 puncte de prim ajutor medical, 408 staţii de degazare, 413 depozite de materiale pentru degazare, 122 laboratoare sanitare, 6 baze de triere răniţi şi evacuaţi, un spital de evacuare răniţi în jurul Capitalei, 25 staţii de transfuzii pentru răniţi în caz de bombardamente etc. Modernizarea concepţiei apărării civile a populaţiei, bunurilor şi teritoriului în caz de conflict armat, dar şi la dezastre, a fost impusă, în primul rând de ruptura provocată de evenimentele din Cehoslovacia din 1968, de catastrofele naturale care au lovit ţara: inundaţii, cutremurul din 1977, dar şi de unele catastrofe industriale cum au fost marile incendii de pe platformele petrochimice şi metalurgice.


Legea nr. 2/1978, va consfinţi aplicarea, în ţara noastră a unei noi concepţii privind apărarea civilă, în această perioadă conturându-se doctrina pregătirii populaţiei şi a factorilor de decizie spre a răspunde unor situaţii determinate de producerea dezastrelor, precum şi privind protecţia populaţiei în caz de conflict armat.



Prin expresia PROTECŢIA CIVILĂ se înţelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor, ostilităţilor sau a catastrofelor şi s-o ajute sădepăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile necesare supravieţuirii acesteia (art. 61 din cuprinsul Convenţiilor de la Geneva din 2 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate).




      
Apel unic de
urgenta - 11


M.A.I


I.G.S.U.


Politia Salaj


I.G.P.


I.G.J


I.J.J

_____________________
0800.806.806
linie telefonica
gratuita a Directiei
Generale Anticoruptie